sursa foto: Freepik
În romanul autobiografic din 1956, „Câinele meu, Tulip”, autorul britanic J.R. Ackerley povestește despre momentul în care cățelușa lui pare copleșită de vinovăție după ce l-a mușcat accidental. Reacția ei (retragerea într-un colț întunecat și un comportament abătut) a fost percepută de autor drept o scuză sinceră. Dar a fost oare această interpretare corectă?
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Câinele tău și „privirea vinovată”
Deși poveștile precum cea a lui Ackerley sunt emoționante, cercetările sugerează că ceea ce numim „vinovăție” la câini ar putea fi, de fapt, o interpretare greșită din partea noastră. În ciuda privirilor lor evazive sau a posturilor umile, este puțin probabil ca aceste comportamente să arate o conștientizare reală a unei greșeli.
Ce ne spun cu adevărat animalele noastre
Potrivit dr. Ljerka Ostojić, specialist în comportamentul animalelor și cercetător la Universitatea din Rijeka (Croația), emoțiile se împart în două categorii: primare și secundare.
Emoțiile primare, cum ar fi frica, fericirea și tristețea, sunt automate și comune în rândul animalelor. Emoțiile secundare, precum rușinea sau vinovăția, sunt complexe, necesitând conștientizare de sine și o înțelegere a normelor sociale, aspecte care, până în prezent, nu au fost dovedite convingător la câini, notează Kinship.
De ce câinele tău pare vinovat?
Comportamentele interpretate adesea ca semne ale vinovăției (urechile lăsate, evitarea contactului vizual, ghemuirea) sunt, de fapt, reacții de împăcare. Julie Hecht, cercetător în comportamentul animalelor, susține că aceste gesturi sunt menite să atenueze conflictele și să prevină pedepsele, nu să exprime regret.
Mai mult decât atât, tendința oamenilor de a interpreta comportamentul animalelor printr-un filtru uman, cunoscută sub numele de antropomorfism, joacă un rol important. Cu alte cuvinte, atribuim câinilor stări emoționale pe care noi le-am simți în locul lor.
Dezvăluirea unui experiment
Unul dintre cele mai cunoscute studii în acest domeniu a fost realizat de Alexandra Horowitz, directoarea Laboratorului de Cogniție Canină de la Barnard College. În timpul cercetării, câinilor li s-a spus să nu mănânce o gustare, apoi au fost lăsați singuri în cameră. Unii au încălcat regula, alții nu.
Însă, comportamentul „vinovat” a fost mai des întâlnit la câinii care nu gustaseră deloc din mâncare, dar care au fost totuși certați de stăpâni. Asta demonstrează că reacțiile patrupedelor sunt mai degrabă influențate de atitudinea stăpânului decât de o presupusă conștiință a greșelii comise.
Câinii „vinovați” reacționează la comportamentul uman
Un studiu ulterior a arătat că semnalele comportamentale de vinovăție nu apar înainte ca omul să interacționeze cu animalul. În noile experimente, câinii care mâncaseră hrana interzisă nu erau mai predispuși să pară vinovați decât cei care nu făcuseră nimic. Oamenii nu puteau identifica cu exactitate „vinovatul” doar pe baza comportamentului canin.
Astfel, aceste comportamente nu sunt dovezi ale unei vinovății interioare, ci mai degrabă reacții învățate din experiențe trecute. Dacă un câine a fost certat în trecut pentru o anumită situație (ex. hârtie ruptă în casă), este posibil să asocieze acel indiciu vizual cu o pedeapsă iminentă, chiar dacă nu el este făptașul de data aceasta.
Ce ne spun studiile
Un alt studiu, coordonat de Ostojić, a testat dacă „privirea vinovată” poate apărea și în absența certării. Rezultatele au arătat că nu. Indiferent dacă mâncarea interzisă era vizibilă sau nu, câinii nu și-au modificat comportamentul semnificativ. De asemenea, stăpânii nu au putut spune cu exactitate dacă patrupedul a încălcat regula doar pe baza modului în care îi întâmpina.
Toate aceste concluzii susțin ipoteza că expresiile faciale și limbajul corporal ale câinilor, interpretate ca vinovăție, sunt reacții la atitudinea și energia umană, nu expresii ale unei înțelegeri a greșelii comise.
De ce nu e bine să-ți crezi câinele vinovat
Presupunerea că un câine se simte vinovat duce la două capcane. Pe de o parte, oamenii pot justifica pedeapsa, considerând că animalul „știa ce face” și „merita” să fie certat. Pe de altă parte, creează o falsă impresie de conexiune emoțională, când, de fapt, nu este înțeleasă cauza reală a comportamentului nedorit.
Julie Hecht avertizează că această neînțelegere poate afecta negativ relația dintre câine și stăpân. Dacă rădăcina comportamentului, fie că este anxietate, plictiseală sau durere, nu este identificată și tratată, problema va persista sau chiar se va agrava.
Dresajul bazat pe frică, o soluție dăunătoare
Să crezi că animalul tău „știe” ce a greșit și să-l pedepsești în consecință înseamnă, de fapt, că îl înveți doar să se teamă. Studiile arată că dresajul bazat pe frică nu generează schimbări durabile și poate provoca probleme de comportament pe termen lung.
În schimb, este mai eficient și mai etic să abordăm cauza comportamentului nedorit, să stabilim limite clare și să încurajăm obiceiurile pozitive prin recompense și consecvență.
Ce învățăm din toate acestea?
Chiar dacă ai senzația că patrupedul tău se simte rușinat după ce a dărâmat un ghiveci sau a furat o felie de pizza, știința sugerează altceva. Mai degrabă decât vinovăție, ceea ce vezi este o formă de adaptare la reacția ta, un mod de a evita conflictul. Asta nu înseamnă să îți iubești mai puțin câinele, ci să fii mai atent la nevoile lui reale și la modul corect de a-l ajuta să devină un companion cuminte.
